curiozitati

Posted: 14 Noiembrie 2010 in pentru copii

Ol Doinyo Lengai sau Muntele lui Dumnezeu cum îi spun unele triburi din acea parte a lumii, este situat pe Platoul Craterului din nordul Tanzaniei.

Cei care au avut prilejul să colinde prin acele locuri au văzut un munte cenuşiu, într-un peisaj neprimitor, cu vegetaţie puţină, cu climă secetoasă, care face să se usuce şi puţinele plante ce au curajul să înfrunte acest ţinut vitreg.

Ol Doinyo Lengai nu este un munte înalt. Abia ajunge la 2856 m. Craterul are lărgimea de 300 m. El este un vulcan activ, care a erupt în august 1966 şi 1997. Suvoaie de lava ies din cand în când la suprafaţă, iai înăuntru se aud zgomote înfricoşătoare. Ce este deosebit la acest vulcan? Faima lui constă în aceea că ar fi singurul vulcan carbonatitic activ din lume. Adică, în loc de foc şi fum din craterul lui iese afară …sodă.

Cum se explică acest fenomen? Substanţele care formează lava sunt formate din cenuşă şi carbonatit, care în contact cu umezeala şi aerul rece se transformă în carbonat de sodiu, cunoscuta sodă de rufe. Privit de departe muntele pare acoperit cu zăpadă, „zăpada” este de fapt cenuşă de culoare alburie. În interiorul muntelui temperatura este foarte mare iar roca are culoarea neagră şi fiebe, semănând cu smoala topită. Schimbarea se produce când materia iese afară. Aceasta îşi schimbă temperatura, care scade foarte mult, dar şi culoarea, din negru în alb. „Soda” obţinută este destul de tare ca să ardă vegetaţia, îmbrăcămintea şi pielea.

Sahara, cel mai mare deşert de pe planeta noastra, având o suprafaţă de 9 100 000 kilometri pătraţi, este monitorizat în permanenţă de oamenii de ştiinţă, interesaţi de modul cum evoluează această formă de relief.

O ipoteză foarte interesantă este aceea că Sahel (extremitatea sudică a saharei) s-ar deplasa, în fiecare an, înaintând cu 15 km. Transformarea unor zone cultivabile în deşert are un impact nedorit asupra populaţiei, şi aşa afectată de vecinătatea nisipurilor fierbinţi.

Seceta aducătoare de foamete şi moarte reprezintă un fenomen cunoscut în ţări ca Etiopia, Sudan, Somalia. Ce rol are încălzirea globală asupra acestui fenomen? Dovezile aduse de oamenii de ştiinţă nu sunt suficiente pentru a da nişte răspunsuri exacte referitoare la legătura dintre cele două fenomene. Nu trebuie să uităm nici unele actiuni nesăbuite ale oamenilor, aşa cum sunt despăduririle în exces sau gestionarea necorespunzătoare a terenurilor în pantă.

Desenele descoperite în aceste ţinuturi şi realizate cu foarte mult timp în urmă, înfăţişează nişte ţinuturi cu vegetaţie bogată şi populate cu o mare diversitate de animale. Romanii, stăpânitori ai Africii de nord cu mult timp în urmă, (acum aceste ţinuturi sunt semideşertice), trimiteau spre capitala imperiului cantităţi impresionante de cereale, care erau obţinute fără a folosi irigaţiile.

Pe de altă parte, specialiştii spun că aceste schimbări sunt normale, făcând parte dintr-un ciclul climatic natural, asemenea ciclurilor glaciare. Aceste cicluri cuprind perioade mari de timp, trecerea nu se face brusc, de aceea stă în puterea oamenilor să înlăture efectele negative ale schimbărilor.

Cum se formează dunele. Dunele sunt forme de relief care ne impresionează prin liniile elegante, spectaculoase, unele de o mare fineţe.
Modul de formare al dunelor nu este complicat. Este nevoie de un mic obstacol şi de curenţi de aer. Schimbările bruşte ale direcţiei vântului pe suprafete mici dau naştere la grămăjoare de nisip. Obstacole pot fi ierburi, pietre, mici ridicături. Odată formată, mica grămăjoară devine ea însăşi obstacol, care atrage o cantitate din ce în ce mai mare de nisip. Uneori nu este nevoie de niciun obstacol, doar întâlnirea a doi curenţi de aer pot forma o grămăjoară de nisip, care treptat se transformă în dună. Vântul, cu forţa lui uriaşă, poate da naştere la dune cu adevărat imense. Forma dunelor este schimbătoare. Uneori dunele se deplasează, acoperind copaci, şosele şi chiar sate.

Alte deşerturi:

Marele Deşert Australian – 3 830 000 km pătraţi

Gobi ( Asia ) – 1 295 000 km pătraţi

Rub Al Khali ( Peninsula Arabică ) – 650 000 km pătraţi

Kalahari ( Africa de Sud ) – 520 000 km pătraţi

eşertul reprezintă un loc puţin prietenos, care nu oferă condiţii prielnice de viaţă plantelor şi animalelor. Cu toate acestea, multe vieţuitoare trăiesc în condiţiile aspre de seceta şi căldură. Pentru a rezista, acestea s-au adaptat mediului ostil, dând dovadă uneori de o abilitate deosebită.

Una dintre păsările care populează deşertul este pietrarul negru cu creasta albă ( oenanthe leucopyga ). Nu numai găsirea hranei reprezintă o problemă pentru aceasta pasăre, ci şi locul unde îşi depune ouăle. Dacă le-ar depune direct pe nisipul fierbinte, acestea s-ar transforma pur şi simplu în omletă. Aşa că, ingenioasa pasăre a găsit o metodă pentru a-şi proteja ouăle si viitorii pui. Ea îşi face cuibul la umbra unui bolovan. Acolo strânge pietricele, alcătuind un strat izolator, peste care îşi construieşte cuibul din rămurele. Astfel ouăle sunt ferite de căldura nisipului. Adierea vântului se poate strecura printre aceste pietricele, aducând puţină răcoare. În nopţile mai reci cade roua, care este absorbită de porii pietricelelor. În timpul zilei apa provenită din rouă se evaporă, aducând un plus de confort.

Putem spune că această micuţă pasăre ( este mare cât o vrabie ) şi-a dotat cuibul cu un veritabil ventilator răcoros, care o ajută să supravieţuiască.

Este originara din Australia. Cu ani în urmă, pe teritoriul cuprins între Australia şi Tasmania se pare că au mai trăit încă doua specii de pasari emu, dar de de dimensiuni mult mai mici decât emu australian actual.

Emu este una dintre cele mai mari păsări nezburătoare, atingând o înalţime de 180-190 cm şi o greutate de 55- 60 kg. O întrece doar strutul african (Struthio camelus). Aripile păsării emu sunt reduse mult, aparand ca nişte rudimente vizibile numai pe schelet. Lipsa posibilităţii de a zbura este înlocuită de calitatea de alergător, atingand viteza de 50 km/ora.

Penajul este alcatuit din pene duble, lungi si moi, care dau aspectul de blana. Ele sunt mai închise la culoare pe spate şi pe cap şi mai deschise pe părţile inferioare. Pe cap si gat culoarea este gri-albastruie.
Atât masculul cât şi femela sunt la fel de colorate.

Emu este o pasăre iubitoare de apă. În perioadele calduroase îi place să se racoreasca în apele mai reci ale râurilor sau în alte surse de apă. Deşi pare greoaie, emu înoata foarte bine.

Este atacată de prădători cum ar fi câinele dibgo.

Se hraneste cu fructe, seminţe şi insecte. Se organizează în grupuri familiale sau în formaţii numeroase de pana la 100 de indivizi, călătorind sute de kilometri şi urmărind ploile, în căutare de insecte şi vegetaţie proaspătă.

Masculii emu sunt cei care clocesc aproape singuri ouale de culoare verde-inchis. Clocitul durează 56 de zile , perioadă în care masculul este schimbat de femela numai la început şi doar pentru câteva ore în timpul noptii. Puii au corpul acoperit cu puf şi sunt împodobiţi cu dungi longitudinale. Ei sunt protejaţi la inceput de ambii părinţi, mai târziu masculul îşi ia singur rolul de conducător.

Pasarea emu se adaptează uşor în captivitate, unde se poate reproduce. Maturitatea nu este atinsă la aceeaşi vârstă de masculi şi femele, masculii se maturizează mai greu, la aproximativ 3 ani. Femelele pot depune între 7 şi 16 ouă de culoare verde închis şi cu lungimea de aprix. 10 cm.

S-a demonstrat că plantele pot trăi în medii de viaţă deosebit de ostile: secetă, temperaturi scăzute sau foarte ridicate, sol sărac în substanţe hrănitoare.

Dar iată că există o plantă care, asemeni cârtiţei trăieste în pământ. Este vorba despre planta numită popular Muma Pădurii ( Lathraea squamaria ) care, din cele 12 luni ale anului, 10 şi le petrece sub pământ, timp în care sapă cu perseverenţă solul cu ajutorul rizomilor săi albi.

Tulpinile subpământene sunt cărnoase şi acoperite cu un fel de solzi foarte deşi, care seamănă cu tentaculele unui animal neobişnuit.

Ramificaţiile acestor tulpini capătă forme neobişnuite, pe măsură ce cresc dând naştere la fantastice figuri care formează adesea intersecţii caracteristice în formă de cruce, intersecţii de la care provine şi denumirea rusească a acestei „cârtiţe vegetale” („Crucea Sf. Petru”).

Lathraea squamaria_1 Lathraea squamaria_2 Lathraea squamaria_3
Corallor-hiza Monotropa hypopithys Neottia

Planta nu poate fi găsită oriunde pentru că preferă locurile sălbatice, nu se ştie din ce cauză.
Poate că ea nu şi-ar face niciodată apariţia din ascunzişul său întunecos dacă n-ar trebui să se îngrijească şi de urmaşi. În adâncul pământului nu poate să-şi împrăştie seminţele, şi chiar dacă le-ar împrăştia, nu ar avea cine să facă polenizarea într-o astfel de ambianţă atât de nefavorabilă .Astfel planta este obligată ca, măcar pentru un termen scurt, să apară la lumina zilei.

La sfârşitul iernii, imediat ce se topeşte zăpada, în pădurea încă dezgolită planta se grăbeşte să iasă din temniţa sa la suprafaţă, arătându-şi tulpinile cărnoase, arcuite, total depigmentate. De departe seamănă cu ghearele unui animal de pradă care aşteaptă să-şi înhaţe prada. Tulpinile în formă de gheare, mai exact florile care le acoperă des îşi aşteaptă, într-adevăr, prada.Dar ele nu fac niciun rău „pradei”, dimpotrivă, pentru polenul adus aici de vreo insectă o vor răsplăti pe aceasta cu nectar dulce.
Musafirii cei mai aşteptaţi şi cei mai des întâlniţi sunt bărzăunii. Dar planta îşi oferă trataţia oricărei alte insecte când aceasta, cercetînd minuţios rezervele dulci din flori, asigură şi polenizarea acestora.

Dacă polenizarea nu s-a realizat cu ajutorul insectelor, se va face cu ajutorul vântului. Tot vântul este cel care răspândeşte pretutindeni seminţele mici ale acestei curioase plante. Seminţele se maturizează rapid. Dar pentru a încolţi ele au nevoie de o gazdă care să le ofere adăpost şi apoi hrană.
Gazda primitoare este de obicei o rădăcină de alun, de anin sau de tei.
Rădăcinile acestor plante nu sunt bucuroase de astfel de musafiri, de aceea cea mai mare parte a seminţelor nu germinează. Muma-Pădurii mai are însă o variantă de înmulţire şi anume, prin rizomii din sol.

Deoarece planta încearcă să se dezvolte folosind hrana preparată de o altă plantă , ea este o plantă parazitară.
Dacă îi scoatem rizomul din pămînt vom observa că tulpinile sale, ca nişte tentacule de caracatiţă se încolăcesc în jurul rădăcinilor plantei-gazdă. Pe rădăcinile parazitului se pot observa uşor nişte dispozitive speciale prin care el se hrăneşte cu seva plantei gazdă. Tot anul se hrăneşte pe seama altuia.
Pe dinăuntru solzii ce înfăşoară tulpina sunt acoperiţi cu mici glande foarte asemănătoare cu cele ale plantelor insectivore. Aici se pot găsi adesea rămăşiţe ale unor insecte moarte. Pe baza acestei observaţii botaniştii au tras concluzia că planta aparţine plantelor insectivore.

Cercetările au arătat că acele cavităţi de sub solzi au o destinaţie foarte paşnică. Ele sunt utilizate de plantă ca un fel de rezervoare pentru evaporarea excesului de umiditate — adaptare foarte necesară în subteran.
Se mai găsesc şi alte „plante-cârtiţă” — sugătoarea (Monotropa hypopithys), burzişorul (Corallor-hiza), trânjii (Neottia), aşa încît planta menţionată nu constituie un fenomen unic.

Stiaţi că…

… există peste 1000 de specii de cactus, dar asupra acestui număr specialiştii nu au căzut de acord, pentru că este foarte greu de realizat o clasificare exactă a tuturor formelor de cactus.

… cactuşii Cereus ajung până la o înălţime de 20 de metri. Se aseamănă cu nişte candelabre, trunchiurile lor se lăţesc treptat, dar de la mijloc se îngustează din nou. De departe par netezi, dar de fapt ei au ţepi puternici.

…ţepii îi feresc de erbivorele care, altfel i-ar mânca cu mare plăcere.

… antilopele au inventat o metodă de a se hrăni cu cactuşi. Ele iau în gură o frunză mai groasă de la altă plantă,cu ajutorul căreia îşi protejează botul, apoi caută locuri de unde ar putea rupe din gustosul cactus.

Blossfeldia Blossfeldia Pachycereus
Pachycereus Opuntia Opuntia-ficus

… animalele care consumă cactuşi mor adesea pentru că ţepii le străpung stomacul şi alte organe interne.

… gustoasele fructe ale cactusului Opuntia sunt, de asemenea ferite cu ajutorul ţepilor de musafirii pofticioşi.

… cactuşii mai sunt numiţi şi „cămile verzi” datorită cantităţii mari de apă pe care o înmagazinează.

… pentru a evita transpiraţia şi deci pierderile de apă, frunzele s-au transformat în ţepi, rolul acestora fiind preluat de tulpinile verzi care asimilează energia solară.

… florile cactuşilor se deschid doar pentru 15 minute.

… oamenii au încercat să creeze cactuşi fără ţepi, care să poată fi folosiţi drept furaje pentru animale.Calitatea nutreţului produs de cactuşi nu are rival. Cantitatea raportată la suprafaţa de teren ocupată este foarte mare, iar fructele unora sunt deosebit de gustoase. Astfel, fructele de Opuntia de culoare roşu purpuriu sau zmeuriu sunt atractive nu numai ca aspect, dar şi ca gust. Ele se pot mânca proaspete, conservate, iar pigmenţii sunt folosiţi pentru colorarea dulciurilor. Se consumă şi plăcile tinere de Opuntia. Prăjite au gustul asemănător cu vinetele.

… orice parte a plantei poate fi folosită pentru înmulţire, deoarece cactusul are o putere de adaptare foarte mare.

… cel mai mic cactus descoperit pana acum apartine speciei Blossfeldia liliputiana si masoara aproximativ 1 centimetru in diametru.

… imaginea unui cactus este prezenta pe stema Mexicului. Aceasta înfatişeaza un vultur auriu mexican aflat cu picioarele pe un cactus şi ţinând în plisc un şarpe.

… mirosul florii de cactus american poate fi simtit chiar si la o departare de 1 km. Aceasta este considerată cea mai puternic mirositoare planta cunoscută.

… există un cactus al cărui suc, dacă este consumat produce halucinaţii.

Fluturii reprezintă o lume fascinantă, nu numai pentru oamenii de ştiinţă, dar şi pentru noi, oamenii obişnuiţi, care ne minunăm ori de câte bori vedem interesantele şi coloratele desene de pe aripile acestor micuţe făpturi.

Cel mai mare fluture diurn din lume este considerat fluturele Ornithoptera Alexandrae din Noua Guinee. El are anvergura aripilor de aproape 32cm si trăieşte la o altitudine de 1500m.
Nu e de mirare că fluturii-gigant sunt adesea confundaţi în zbor cu păsări sau lilieci.

Western Pygmy Blue Attacus Atlas Hercule
Ornithoptera Alexandrae
Sunt vânaţi de colecţionari dar şi de mulţi alţi oameni, care au găsit un mod de a câştiga bani practicând vânătoarea de fluturi. Din această cauză multe specii de fluturi uriaşi sunt pe cale de dispariţie.

Cel mai de seamă reprezentant al acestor fluturi uriaşi este, aşa cum am spus, „Regina Alexandra” (Ornithoptera Alexandrae), considerat cel mai mare fluture de zi. Femela are aripile imense, de culoare brună, în timp ce ale masculului, care este mult mai mic, sunt albastre-verzi. Acest fluture gigant are o lungime de 28-32 centimetri. Dimensiunile sale au atras dintotdeauna colecţionarii, uimiţi de mărimea neobişnuită a lor, de aceea „Regina Alexandra” a devenit o raritate.

Spre deosebire de alti marsupiali arboricoli, koala are un buzunar care se deschide în jos.

Prima păpuşă Barbbie a fost expusă la un târg de jucării din New York în martie 1959.

Mark Twain a fost primul scriitor care a predat editorilor un manuscris dactilografiat.

Primele maşini de scris nu aveau opţiunea de a imprima şi cu litere mici de tipar, ele imprimau numai cu litere mari.

Gândacul ţestoasă tropical se află printre cele mai viu colorate coleoptere, de aceea se foloseşte la fabricarea bijuteriilor.

Statuia Libertăţii a fost dăruită Statelor Unite de către Franţa. S-a întâmplat în anul 1886, iar denumirea statuii a fost „Libertatea luminând lumea”. În 1984 a fost trecută pe lista UNESCO a monumentelor din patrimoniul universal.

Primele ceasuri de mână au apărut imediat după 1500, când Peter Henlein, un lăcătuş din Nurnberg, a înlocuit greutăţile din mecanismul unui ceas cu un resort.

Prima maşină de fabricat hârtie a fost construită de Nicholas-Luis Robert înainte de 1798.

Puii de albatros regal pot să petreacă până la 243 de zile în cuib şi pe lângă acesta, înainte de a putea zbura.

Exista şi oameni care cre3d că lumea a fost creată din excre3mente de furnici. Este vorba de populaţia pangwa din Tanzania.

Există în Papua-Noua Guinee o populaţie care foloseşte drept material pentru arta populară craniile umane. Războinicii vânători de capete acopereau craniile victimelor, dar şi pe ale strămoşilor cu cu argilă şi le pictau.

Se spune că ţânţarii sunt de două ori mai atraşi de culoarea albastră decât de oricare altă culoare. Deci, nu vă luaţi pijamale albastre!…

Există un păianjen numit ”păianjenul orb” . El trăieşte în Asia de sud-est şi este specia de păianjen care ţese cele mai mari pânze, şi asta în ciuda faptului că, aşa cum sugerează şi numele, el nu vede aproape nimic. „Broderiile” lui pot ajunge la o suprafaţă de aproape 2 metri. Se spune că firul este atât de rezistent, încât localnicii fac din el plase de pescuit.

Un purice poate sări de 350 de ori mărimea corpului său. Dacă respectăm proporţiile, asta ar fi ca şi cum un om ar sări lungimea unui stadion de fotbal.

Pasărea flamingo ne uimeşte prin stilul ei de a servi masa: ia apă în ciocul lung, o lasă apoi să se scurgă, rămânându-i astfel în gură doar micile insecte şi animale de apă , pe care le înghite cu poftă. Ciocul ei este pe post de strecurătoare.

Rechinii nu au nevoie de dentist. Dacă un reghin pierde un dinte, în maxim 24 de ore îi creşte altul la loc. Rechinul pierde cam 30.000 de dinţi în toată viaţa sa, asta însemnând că, odată la 8 ani, întreaga lui dantură este înlocuită în mod natural.

Iată şi un animal foarte …raţional. Crevetele este o specie de rac, ce nu are inima în corp, ci în … cap.

Porcii nu pot să se uite în sus, spre cer pentru că în zona gâtului ei au câteva oase lipsite de articulaţii şi nu pot să îşi ridice capul spre cer.

Iată şi un mod inedit de a face igiena urechilor. Girafa este capabilă să se cureţe singură în ureghi, datorită limbii sale extrem de lungi şi elastice, de aproximativ 55 cm.

Blana ursului polar este albă pentru că mijlocul firului de păr din blană este gol şi prin el se reflectă lumina mai mult decât în zăpadă sau gheaţă. Aeru este un bun izolator, de aceea ursul polar nu simte asprimea iernilor. În anotimpul rece, blana lui se colorează în galben, iar pielea sa este neagră.

Sâmburele…ucigaş – sâmburele de piersică are în componentele sale, cianură, otravă utilă pentru a combate viermişorii sau insectele care s-ar hrăni din acel fruct sau din seminţele lui. Cantitatea de otravă dintr-un fruct este total inofensivă pentru oameni.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s